Medicina Isihasta

Spre un viitor ortodox, prin revenirea la valorile autentice dace.O Dacie ortodoxa..
.vezi filmul

Despre ce inseama medicina isihasta puteti vedea in videoclipul urmator:
Interviu cu Parintele Ghelasie  Gheorghe despre MEDICINA ISIHASTA

Un interviu realizat cu un calugar care l-a cunoscut pe parintele Ghelasie de la Frasinei:

Dacă se poate, aş dori să ne vorbiţi despre medicina isihastă.

– Mda. Ştiţi dvs de ce am făcut acest ocol până să ajung la fondul problemei noastre: medicina isihastă? Simplu. Medicina isihastă, teoria ei, este foarte scurtă. Medicina isihastă spune aşa: roagă-te la Dumnezeu cu mare credinţă şi iubire! Atât. Restul sunt comentariile celor care l-au cunoscut pe Părintele. Lucrul pe care mi l-a spus cel mai des a fost: „Neamule! Roagă-te la Dumnezeu, neîncetat. Asta scrie Filocalia. Rugăciunea lui Iisus este medicamentul perfect pentru toate bolile timpului în care trăim. Bolile noastre sunt de factură sufletească, în primul rând. Vine preotul sau călugărul, dacă există posibilitatea să ai legătură directă cu un slujitor sârguincios al lui Dumnezeu, te spovedeşti, este primul pas spre însănătoşire!, apoi faci canonul pe care îl primeşti. Se numeşte medicina isihastă. Isihasmul este cea mai directă metodă de liniştire a sufletului. Asta şi înseamnă în greceşte. Liniştire. Cum să se facă omul bine de cauza profundă a bolilor sale... nimeni nu este bolnav doar de o singură boală, dar ele ies, pe rând, la suprafaţă, dacă sufletul său este tulburat. Ca să fie înţelese anumite profunzimi ale isihasmului, trebuie să fie citite Filocaliile, Rugăciunea pelerinului rus şi multe alte lucrări. Nu este rostul şi nici locul discuţiei noastre. Cine simte că se trezeşte ceva în sufletul său citind aceste rânduri să meargă degrabă la duhovnicul său, iar dacă nu are să-şi caute unul, să vorbească deschis despre durerile sale, care marea majoritate vin dintr-un suflet bolnav şi să caute. Să caute şi să afle el, în mod direct, despre ce înseamnă toate acestea. Eu am încercat numai să trezesc interesul celor care ne citesc. Pentru că totul se reduce, în esenţă, la rugăciunea lui Iisus. De acolo începe urcuşul”.

Rep.: Există şi reţete speciale?

– Toate reţetele pe care le poate face un om, începând de la ceea ce mănâncă. Sunt oameni care afirmă că postul are virtuţi terapeutice exclusive. Ceaiurile, cataplasmele, băile de plante, şi multe alte reţete bio şi neinvazive, toate astea nu au niciun fel de importanţă dacă nu există credinţă şi rugăciune până la lacrimă, până ce sufletul se moaie până la plâns. Părintele spunea aşa: „Neamule, dacă ţii post fără rugăciune şi fapte bune nu faci altceva decât să albeşti osul. Dar sufletul tot trist şi înnegurat rămâne”. Cam aşa este, en bref, medicina isihastă. Am văzut că părintele nu mânca decât seminţe, nuci, pâine făcută din făină necoaptă, ci numai uscată în spatele sobei. Acolo nu se consumă carne niciodată! Acolo, la Frăsinei – cel mai important lucru – toată obştea se roagă neîncetat! Nu numai nevoinţele sunt importante. Nu ele sunt cele care transformă omul. Rugăciunea. Cei care fac mâncarea se roagă, cei care sunt oieri – am cunoscut acolo un cioban, profesor de matematici în viaţa de mirean, cu care discutam despre romanul sud-american prin curtea mânăstirii, mulţi or să se amuze, dar fac asta pe ignoranţa lor – se roagă, cei care muncesc la diversele nevoi ale obştei se roagă neîncetat şi ei. Acolo se practică medicina isihastă. Cine vrea să se facă bine de multele neputinţe ale sale să se roage neîncetat.

Rep.: Ce se întâmplă, dacă reuşim să ne rugăm neîncetat?

– Cine poate aşa ceva nu mai are nevoie de explicaţii, de argumente. Să fim bine-nţeleşi: nu vreau să conving pe nimeni să se roage, să meargă la biserică. Acum, în starea aceasta de furtună interioară, mintea noastră este prinsă într-un vârtej cumplit. În clipa în care reuşim s-o liniştim, puteam să facem pasul următor. Acela de a coborî mintea în inimă. Toate acestea, repet, trebuie să fie făcute sub îndrumarea unui duhovnic într-o stare de ascultare perfectă. Nu vreau să intru în amănunte pe care să nu le lămuresc, lucru ce ar face mai mult rău decât bine. Cert este că prin rugăciunea lui Iisus se pierd gândurile profane şi păcătoase ale omului. Mintea noastră este un fel de maimuţă care nu are stare. Se mişcă neîncetat fără să ştie de ce şi fără să aibă un scop anume.

Rep.: Sunt lucrări despre acest subiect atât de important?

– Multe. Chiar şi pe internet. Numai că sfatul meu este să existe o relaţie cu un duhovnic. Ortodoxia înseamnă şi ajutarea slăbănogului, nu numai întărirea orgoliosului luptător. Părintele a scris şi cuvioşia sa cărţi inspirate, cei care l-au cunoscut au scris lucrări importante despre ceea ce înseamnă medicina isihastă. Cine are nevoie de hrană să o caute. Nimic nu se face fără efort, decât dacă vrea Dumnezeu în mod special pentru cineva anume. Acelea sunt revelaţii, sunt gesturi pe care nu le putem pricepe decât dacă Îl iubim mai presus decât orice pe lume. Pe Net se găseşte şi o pagină dedicată chiar Părintelui de către cei care l-au cunoscut şi iubit: http://parintele-ghelasie.net/
Trebuie să acţionăm. Poate cineva care citeşte aceste rânduri îşi propune să afle mai multe despre ceea ce noi doar am amintit. Dumnezeu să-l ajute şi să-i îndrume paşii. Numai credinţa şi liniştea poate să repare boala. Boala pentru care am fost pedepsiţi prin alungarea din Eden, este neatenţia. Este suficient să fiţi atenţi la voi o zi întreagă, dacă veţi putea, este un exerciţiu colosal, ca să pricepeţi cât de puţin suntem atenţi la noi şi cât de mult stăm cu minţile plecate ori în trecut, judecăm şi tot judecăm, sau în viitor, speranţe deşarte, dorinţe absolut neimportante pentru viaţa noastră. Noi, oamenii păcătoşi, facem cu multă greutate ceea ce avem de făcut atunci când păcatul se materializează în vreo boală. Dar, cu Dumnezeu suntem foarte principiali şi foarte pretenţioşi. Vrem de la El răspunsuri imediate şi perfect inteligibile de parcă am discuta cu un medic oarecare dintr-un spital oarecare. De la omul medic cerem un sfat, de multe ori primim sfaturi puţine şi multe medicamente sub formă de buline colorate, pentru că oamenii nu mai au timp unii de alţii, dar acest lucru îl respectăm la marele fix. Ceea ce ne spune Dumnezeu ni se pare... relativ. Acesta este paradoxul pe care omul îl trăieşte. Povestea spune că un călugăr tinerel, care era în ascultare faţă de duhovnicul său, l-a întrebat pe acesta într-o zi: „Ava, ce mă sfătuieşti să fac, pentru că de când sunt în mânăstire tot spun rugăciunea lui Iisus dar nu simt nimic”. Ava, adică părintele, l-a ascultat apoi i-a răspuns: „Mergi şi ia un butoi mare cât să încapi tu în el. Îl aşezi la o distanţă de 10 metri de râul ce curge-n vale. Iei sita aia veche din magazie, şi cari apă cu ea până umpli butoiul în întregime. Vii la mine peste o lună”. Călugăraşul pleacă şi face exact cum îi spusese Ava. Era în ascultare, nu putea face decât aşa. Evident că peste o lună a venit la duhovnicul său. „Ava, am venit”. „S-a umplut butoiul”, l-a întrebat duhovnicul? „Nu”. „Dar sita? Cum era sita veche la început?” „Ruginită, Ava”. „Şi acum cum este?” „Curată”, a răspuns călugăraşul. „Vezi, a spus bătrânul: NU UMPLEREA BUTOIULUI ESTE CEEA CE URMĂRIM NOI, CI CURĂŢIREA SITEI!” Această poveste o ştiu de la Părintele. Am povestit-o aşa cum mi-o aduc aminte. Dacă nu am redat-o aşa cum trebuie, să mă ierte Părintele. Vârtejul vieţii, cotropite aproape în totalitate de greutatea actelor materiale, ne zăpăceşte în aşa hal încât nu mai avem posibilitatea de a ne da seama de noi înşine în întregime. Mergem pe avarie. Şi, când apare boala, ridicăm privirea spre cer doar la stări dificile de abandonat prin indiferenţă la profunzimile sufleteşti. Iar, deasupra noastră, în oraşele noastre aglomerate cu oameni şi maşini, găsim colacii de cablu şi firele electrice. Atunci ne apucă toate angoasele existenţiale, toate disperările în faţa neantului, observând că dincolo de multele noastre scuturi tehnologice nu există mare lucru. Decât vidul. Cine îşi abandonează coaja de siguranţă, gândurile întărite şi devenite greutăţi de plumb şi dă drumul lacrimilor are mari şanse de a găsi centrul spre care trebuie să-şi îndrepte paşii. Dumnezeu! Creatorul Universului este „un mare boier” cum spunea, un alt gladiator al credinţei creştin-ortodoxe, Nicolae Steinhardt. Dar, despre părintele Nicolae de la Rohia în viitor, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Doamne ajuta! 

Traditia Ortodoxa se intemeiaza pe isihasm, care este calea de cunoastere a lui Dumnezeu.

TEOLOGIA IN ACCEPTIUNEA PARINTELUI IOANNIS ROMANIDIS

[...] In prologul Dogmaticii sale parintele [Ioannis Romanidis] se refera la dogmatologii din Grecia, iar apoi scrie: “dintre dogmatologii care nu sunt greci, cei mai buni calauzitori in teologia patrisica sunt profesorul rus Gheorghe Florovsky si parintele profesor roman Dumitru Staniloae”. De ce am spus asta, pentru ca amandoi acesti teologi leaga teologia de experienta, de traire, si desigur leaga teologia de rugaciune, pentru ca in esenta aceasta este teologia. Nu a apucat sa-si definitiveze dogmatica, dar eu am facut lucrarea pe care el insusi ar fi vrut s-o faca. Am gasit foarte multe inregistrari cu lectiile si cuvantarile lui de la universitate, le-am transcris (in jur de patru volume, vreo doua mii de pagini), si din aceste materiale am preluat fragmentele de care aveam nevoie, le-am sintetizat si am scris aceasta dogmatica.

Dogma o folosim ca medicament ca sa ajungem la acea traire. Parintele Gheorghe Florovsky, precum si parintele Ioannis Romanidis spuneau ca dogmele se aseamana cu carbunii. Aprindem carbunii, acestia dau foc, caldura, ne luminam si ne incalzim. La fel si dogmele trebuie sa ne conduca la rugaciune, la luminare si la vederea lui Dumnezeu. Dogmele fara rugaciune sunt la fel ca niste carbuni neaprinsi.

Va voi spune in continuare in cuvinte putine cele zece puncte centrale ale invataturii parintelui Ioannis Romanidis.

Primul punct este acela ca Dumnezeul Bisericii Ortodoxe este Dumnezeul revelatiei, adica Dumnezeu S-a descoperit pe Sine sfintilor.

Aceasta descoperire, aceasta revelatie este vederea lui Dumnezeu. Sfintii Il vad pe Dumnezeu in lumina asemenea celor trei ucenici care l-au vazut pe Hristos pe muntele Taborului in lumina. Si nu numai ca vad lumina, ci traiesc in lumina. In acel moment al vederii lui Dumnezeu, sfantul, indumnezeitul, este mai presus de sensuri si de cuvinte. Atunci aude cuvinte necreate cu intelesuri necreate. Necreat, nezidit este ceva care nu are inceput si nu are sfarsit. In continuare profetul, sfantul reda aceasta experienta in cuvinte si intelesuri create. Prin urmare dogmele isi au rostul in a calauzi pe credincios la aceasta vedere a lui Dumnezeu si, pe de alta parte, ca sa-i combata pe eretici.

Al doilea punct. Dumnezeu atunci cand se descopera in lumina este un Dumnezeu in trei straluciri, trei lumini.

Sfantul Apostol Filip ii spune la un moment dat lui Hristos: “Doamne, arata-ne noua pe Tatal si ne este de ajuns”. Hristos i-a raspuns: “De-atata vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut Filipe? Cine ma vede pe Mine, Il vede pe Tatal”. Prin urmare, oamenii vad o dumnezeire in trei straluciri. Asta nu inseamna ca vad aceasta dumnezeire in afara lor, ci participa la Dumnezeu, se impartasesc de Dumnezeu, adica se impartasesc de slava lui Dumnezeu, de lumina necreata. Inteleg ca nu pot sa vada izvorul din care provine aceasta lumina, asa ca au numit ceea ce vedeau energie, lucrare, si ceea ce nu vedeau esenta, fire, si au spus ca participam la energiile lui Dumnezeu, dar nu putem participa la esenta lui Dumnezeu. Faptul ca Dumnezeu este esenta si energii, Parintii nu l-au inteles in mod filosofic, rational, ci au inteles acest lucru din propria lor traire. Este un fapt empiric si nu rational.

Al treilea punct este faptul ca Dumnezeul Treimic se arata incepand din Vechiul Testament, nu doar din Noul Testament.

Toate aratarile lui Dumnezeu din Vechiul Testament sunt teofanii ale Cuvantului neintrupat, care este numit si Ingerul Marelui Sfat de catre Profetul Isaia. Avem prin urmare Cuvantul neintrupat care se numeste Yahve, este cel care se reveleaza, se descopera, este si Dumnezeul care se numeste Elohim, Cel ascuns, tainic. Exista si Duhul Domnului. O dumnezeire in trei straluciri: Yahve, Elohim si Duhul Domnului. In Noul Testament Yahve se intrupeaza si ni-L descopera pe Tatal si pe Duhul Domnului.

Diferenta dintre Vechiul si Noul Testament este faptul ca in Vechiul Testament avem teofanii, aratari ale Cuvantului neintrupat, iar in Noul Testament avem teofanii ale Cuvantului intrupat. In Noul Testament stim ca este vorba de Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Prin Hristos Il cunoastem pe Tatal fara sa-L vedem. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca sfintii vad lumina ca o dumnezeire in trei straluciri, prin lumina, adica prin Hristos, in Hristos Il vad pe Dumnezeu Tatal ca lumina si-L vad aflandu-se in lumina, adica aflandu-se in Duhul Sfant. Propozitia este prin lumina, lumina, in lumina.

Al patrulea punct al invataturii Parintelui Ioannis Romanidis este ca Dumnezeul Treimic a creat prin Hristos intreaga lume, care are ca cea mai inalta, desavarsita faptura pe om.

Dumnezeu este nezidit, necreat, cata vreme lumea si omul sunt create. Adam si Eva inainte de cadere aveau suflet, trup, dar aveau si harul lui Dumnezeu. Aveau o comuniune personala cu Dumnezeu. Vorbeau cu Dumnezeu, ceea ce inseamna ca aveau partasie, comunicare si relatii cu Dumnezeu, traiau in lumina lui Dumnezeu. Acesta este omul firesc, adevarat. Adica este omul care are suflet, trup si harul Duhului Sfant. Omul nu este trihotomic, este dihotomic, pentru ca are suflet si trup, dar are harul Duhului Sfant in suflet si in trup. Acesta este omul autentic creat de Dumnezeu, care traieste in Lumina. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca Parintii, prin trairea si experienta pe care o aveau, erau in stare sa talcuiasca cum traiau Adam si Eva in Rai. Intr-adevar, Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca acest cuplu, in Paradis, traia ca ingerii.

Al cincilea cuvant este ca aceasta cadere a omului nu este o cadere juridica (adica faptul ca nu au tinut o anume porunca), ci este pierderea harului lui Dumnezeu.

Sfantul Apostol Pavel, in Epistola catre Romani, scrie ca toti pacatosii s-au lipsit de slava lui Dumnezeu. Prin urmare, caderea este pierderea harului lui Dumnezeu. Aceasta este moartea duhovniceasca. Dupa pacat, omul a ramas cu trup si suflet, dar L-a pierdut pe Duhul Sfant. Acesta in esenta este pacatul stramosesc. Mai intai moartea duhovniceasca, dupa care a urmat si moartea pamanteasca. Mostenirea pacatului stramosesc nu sunt vinovatiile de care vorbeste Fericitul Augustin, ci faptul ca prin cadere a intrat in om stricaciunea si aceasta se transmite din generatie in generatie la nasterea fiecarui copil.

Omul firesc avea in suflet doua lucrari, doua energii: una era logica, ratiunea; si cealalta era nous-ul, mintea, adica lucrarea rationala si lucrarea noetica/ intelegatoare a mintii. Prin lucrarea noetica vedeau slava lui Dumnezeu, iar prin lucrarea rationala descriau aceasta traire a slavei lui Dumnezeu. Prin cadere s-a intunecat aceasta lucrare noetica, lucrarea mintii, nu insa lucrarea rationala, si au pierdut comuniunea cu Dumnezeu, pentru ca nous-ul, acesti ochi ai mintii s-au intunecat.

Profetii, in Vechiul Testament, s-au nevoit, s-au luptat si si-au curatit ochii mintii (nous-ul), dar nu puteau sa biruiasca moartea, de aceea si coborau in Iad. Problema, cheia, este cum se vor lumina ochii mintii – nous-ul – si cum se va delimita de aceasta stapanire a logicii. Pentru ca, asa cum spunea Parintele Ioannis Romanidis, prin cadere logica a acoperit nous-ul, ochii mintii. Profetul Moise a urcat pe Muntele Sinaiului si a vazut cu ochii mintii slava lui Dumnezeu. Si apoi cu partea rationala, logica, a redat aceasta traire. Insa a mers in Iad pentru ca nu putea sa biruiasca moartea. Biruirea mortii s-a realizat prin intruparea lui Hristos.

Avem, astfel, al saselea punct in care ni se explica cum vine Hristos, Isi asuma stricaciunea omului si biruieste moartea, ca sa biruiasca si pacatul si pe diavol, si sa-l readuca pe om la starea de dinainte de cadere si sa-l ridice inca mai sus.

Hristos a invatat in pilde, a savarsit minuni, iar pe unii dintre ucenici i-a luat pe Muntele Taborului ca sa le arate slava Sa. A vrut sa arate ca mai intai trebuie sa ascultam invatatura Sa, sa o aplicam ca sa putem vedea minuni, dar scopul cel mai inalt e sa urcam pe Munte ca sa vedem slava Sa. Acesta este cel mai profund scop al vietii duhovnicesti. Si sa biruim mai intai moartea duhovniceasca pentru ca apoi sa biruim moartea trupeasca.

Al saptelea punct este acela ca lucrarea de mantuire se face inlauntrul Bisericii.

Biserica exista si in Vechiul Testament prin comuniunea prorocilor cu Cuvantul neintrupat. Dar era o biserica duhovniceasca. Prin intrupare, Biserica devine si trupeasca, devenim madulare ale Trupului lui Hristos. In ziua Cincizecimii apostolii au primit Duhul Sfant si au aflat tot adevarul. Hristos le-a spus:. “Va voi trimite pe Duhul Sfant care va va invata tot Adevarul”. Preotul, atunci cand face Proscomidia spune “Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se imparte si nu se desparte”.

In Biserica, prin Sfantul Botez si Sfanta Mirungere, omul devine biserica Duhului Sfant. Ce inseamna aceasta? Aceasta inseamna ca inlauntrul existentei sale, in inima sa, se activeaza aceasata lucrare noetica a mintii si se ajunge la rugaciunea neincetata. Trupul omului este o biserica. Dupa cum Biserica are in adanc, in spate Altarul si Sfanta Masa, la fel si in adancul inimii omul are un Altar, o Sfanta Masa, unde se savarseste Sfanta Liturghie. Si acolo se savarseste o Liturghie launtrica neintrerupta. Prin urmare, pe de o parte, omul se intoarce la starea de dinainte de cadere, dar urca si mai sus pentru ca in inima sa se savarseste neintrerupt o Dumnezeiasca Liturghie. Exista o rugaciune care se face prin cuvant, logica si exista o rugaciune noetica, intelegatoare a mintii, care se face in inima. Cand omul ajunge la aceasta stare inseamna ca a ajuns la vindecare. Trebuie ca omul sa ajunga in starea de a avea inlauntrul sau dragostea de Dumnezeu. De aceea Parintii Biserici si Parintele Ioannis Romanidis citand pe Parintii Bisericii spun ca exista trei trepte ale vietii duhovnicesti: curatirea mintii, curatirea inimii si indumnezeirea. Dupa cum avem si in impartirea unei biserici: exista pronaosul – starea de curatie a mintii -, naosul – luminarea – si Sfantul Altar, care reprezinta stadiul de indumnezeire.

Spunea, de asemenea, Parintele Ioannis Romanidis, tocmai pentru ca era un teolog cu viata ascetica, un teolog nevoitor, spunea ca Biserica poate fi vazuta din doua perspective: una pozitiva si alta negativa. Aspectul pozitiv este hristologia, care ne arata Cine este Hristos. Aspectul negativ presupune sa intelegem cine este diavolul si cum putem sa ne luptam cu el. Pe masura ce omul invata cum sa se lupte cu diavolul si se nevoieste in aceasta lupta, in aceeasi masura atinge si cunoasterea lui Hristos si intelege aspectul pozitiv al Bisericii. De aceea omul, de-a lungul intregii sale vieti, trebuie sa se lupte cu diavolul si astfel ajunge sa Il cunoasca pe Hristos.

Este foarte important sa intelegem ca harul lui Dumnezeu patrunde inlauntrul omului, inlauntrul inimii sale, are loc o intrepatrundere, o amestecare a Harului cu omul. Cata vreme diavolul il lupta pe om din afara, el ramane in afara si de aceea se spune ca Sfintii il cunosc pe diavol tocmai prin aceasta despartire pe care o pune.

Viata noastra in Biserica are un parcurs de la starea de rob la cea de naimit pana la cea de fiu al lui Dumnezeu. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca erezia presupune refuzul de a urma metoda, de a urma calea aceasta de indumnezeire a omului. Sa ne gandim ca fiecare stiinta are o metoda a sa bine stabilita, daca nu urmezi aceasta metoda nu ajungi la rezultatul dorit. Calea Bisericii este curatirea, luminarea si indumnezeirea. Atunci cand omul refuza sa urmeze aceasta cale ajunge sa rationeze despre Dumnezeu. Si in acest rationament intra logica lui cazuta si inchipuirea, si de aceea se ajunge la erezie. Si spunea ca oamenii ajung eretici atunci cand nu au profeti, proroci care sa ii invete drumul catre Dumnezeu.

Al optulea punct arata ca viata eshatologica nu este viata de dupa moarte si de dupa A Doua Venire, ci este viata intru Hristos.

Multi spun ca vom trai zilele din urma, eshatologia, dupa a Doua Venire a lui Hristos. Aceasta este o greseala. In Apocalipsa se spune ca Hristos este primul si ultimul. In Hristos, prin intrupare, sfarsitul istoriei – eshatologia a intrat in istorie. Astfel, prin Hristos, Imparatia lui Dumnezeu a intrat in istorie si oamenii pot deveni partasi ai acestei Imparatii a lui Dumnezeu. Astfel, sfintii care au vederea lui Dumnezeu Il vad pe Hristos si au ajuns la eshaton, au ajuns la sfarsit. Aceasta se numeste Prima Inviere. Iar a Doua Inviere va fi la a Doua Venire, cand toate trupurile vor invia. Sfintii vad lumina necreata prin indumnezeire, fiind indumnezeiti. Este ceea ce cantam in Doxologie –“in Lumina Ta vom vedea Lumina”. Traim, deci, in lumina Duhului Sfant si astfel vom vedea Lumina.

Punctul al noualea: Raiul si iadul exista din perspectiva omului, nu din perspectiva lui Dumnezeu.

Nu Dumnezeu a creat Raiul si Iadul, Dumnezeu este Lumina si lumineaza intreaga lume. Lumina necreata are doua insusiri: si lumineaza, si arde. Unii sunt luminati, altii ard. Astfel, Dumnezeu se impartaseste ca Lumina necreata si cei care nu sunt capabili sa-L primeasca se ard. Daca cineva are ochi bolnavi care nu sunt capabili sa vada lumina, atunci se ard. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca Hristos, vorbind despre iad, uneori il numeste intuneric, iar alteori foc. Insa acolo unde exista intuneric nu este foc. Acolo unde este foc nu exista intuneric. Ceea ce inseamna ca Iadul nu este nici intuneric, nici foc asa cum le intelegem noi. Dumnezeu iubeste pe toti oamenii, si pe drepti si pe pacatosi si le trimite harul Sau. Cei care s-au vindecat in aceasta viata vor primi harul lui Dumnezeu ca lumina. Cei care nu s-au vindecat nu vor trai harul ca lumina, ci ca foc. De aceea, focul Iadului nu este creat, este necreat. Acest lucru este foarte bine reprezentat in iconografie, in reprezentarile Judecatii de Apoi. Din acelasi tron al lui Dumnezeu iese si lumina care nu se stinge si focul care arde. Din tronul lui Hristos izvoraste acest rau foc, care ii arde pe pacatosi, ceea ce inseamna ca este un foc necreat.

De aceea in Biserica toti trebuie sa ne luptam, sa ne nevoim, sa ne vindecam ca sa putem sa primim harul lui Dumnezeu ca lumina, nu ca foc. Acest lucru se realizeaza cu Dumnezeiasca Impartasanie. Cei care se pregatesc dupa cuviinta primesc Impartasania ca lumina, cei care nu se pregatesc dupa cuviinta primesc Impartasania ca foc.

Sfintii, in Imparatia lui Dumnezeu nu vor cunoaste o stare statica, de beatitudine cum este descrisa la Fer. Augustin, ci vor cunoaste o inaintare continua in Imparatia lui Dumnezeu. Va exista o miscare continua, cata vreme pacatosii se vor impietri si nu vor cunoaste aceasta inaintare si cunoastere in lumina lui Dumnezeu.

Al zecelea punct: Parintele Ioannis Romanidis spunea ca prin intruparea Sa, Dumnezeu a intrat in istorie.

Biserica traieste in istorie si o sfinteste, istoria nu se va incheia niciodata, ci se va transfigura. Sunt unii care sustin ca dupa A Doua Venire, se va incheia istoiria, ceea ce este eronat. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca istoria nu se va incheia, ci se va transfigura. Sfintii aveau aceasta traire si foloseau elemente ale mediului cultural, ale epocii ca sa o exprime, fie prin scrieri, fie prin versuri. Au preluat elemente din cultura ebraica, din cea elenista si din cea romana. Si au preluat aceste elemente doar ca sa exprime Revelatia, nu ca sa conceapa o noua invatatura. La fel si Biserica, ea creeaza cultura, dar nu este cultura. Scopul Bisericii este sa il conduca pe om la cuvinte necreate, nezidite si la intelesuri necreate. Insa aceasta traire se exprima, se reda prin elementele culturii, epocii respective.

In primul mileniu exista o traditie unitara a Bisericii, atat in Rasarit, cat si in Apus. Dar incet incet s-a creat teologia scolastica care a a dat prioritate nu atat nous-ului – ochilor mintii, cat ratiunii. Au abandonat aceasta metoda de cunoastere a lui Dumenzeu care este curatirea, luminarea si indumnezeirea, adica au inlaturat isihasmul ortodox. Si s-au limitat la rationamente despre Dumnezeu. Si asa au ajuns la multe erezii. Apoi au aparut protestantii care, la randul lor, au refuzat, s-au indepartat de tot ce inseamna traditie scolastica si au ajuns la un soi de moralism.

Astfel, in Occident avem scolastica catolicilor si moralismul protestantilor. Traditia Ortodoxa se intemeiaza pe isihasm, care este calea de cunoastere a lui Dumnezeu. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca daca un student la Medicina nu invata corect metoda de a face o operatie, va omori pe oameni. De asemenea, si astronomul, daca, ca sa vada astrele, trebuie sa foloseasca telescopul. Daca foloseste microscopul ca sa vada astrele nu va vedea nimic, pentru ca microscopul trebuie sa vada microbii, nu astrele. De aceea are un mare rol metoda de a ajunge la teologie.

(Extras din conferinta IPS Mitropolit Hierotheos Vlachos)